Un alt vis, poate chiar mai vechi, de când aveam vreo trei ani, mă învăluia într-o lume de basm multicoloră. Stăteam în pătuțul meu de bebeluș și aveam acea senzație specifică de spațiu mic, liniștit, dar în același timp deschis către ceva imens.
Totul în jur era o explozie de curcubee: pământul era un covor colorat, cu benzi și valuri de culori vii, ca și cum solul însuși ar fi fost țesut din lumină lichidă. Textura vizuală nu era statică, ci părea vie, în mișcare subtilă, ca o respirație a culorilor.
Deasupra, cerul nu era doar cer, era o altă întindere de curcubee, diferită ca orientare, dar la fel de intensă și prezentă. Cele două planuri nu se suprapuneau, ci coexistau într-o armonie neobișnuită, ca două lumi care se privesc fără să se atingă.
Era ca și cum cerul și pământul purtau un dans al contrastelor, fiecare încercând să-și arate frumusețea și unicitatea, fără competiție, ci într-o expresie paralelă a aceleiași magii.
Eu eram acolo, mic, în interiorul pătuțului, dar cu o atenție complet ieșită din limitele lui. Percepția nu era închisă în spațiul fizic, ci se extindea către tot ce vedeam în jur.
Și în mijlocul acestei lumi, apărea o dorință clară, instinctivă: să sar gardul pătuțului.
Nu ca fugă, ci ca impuls de apropiere, de a ieși din spațiul de siguranță și de a explora acea realitate curcubeu care părea că mă cheamă.
Senzația generală era un amestec foarte fin echilibrat: magie, libertate, dar și o ușoară neliniște specifică necunoscutului, ca și cum fiecare culoare deschisă în fața mea implica o lume nouă de descoperit.
Interpretare
Din perspectivă de consiliere în dezvoltare personală și art-terapie, acest vis aparține unei etape foarte timpurii în care realitatea este percepută predominant prin imagine, senzație și emoție, mai degrabă decât prin logică sau separare conceptuală.
Curcubeul funcționează ca simbol al percepției integrate a lumii, o realitate în care contrariile nu sunt opuse, ci coexistă. Prezența lui atât pe pământ, cât și pe cer sugerează o experiență de unitate perceptivă, specifică copilăriei timpurii.
Extinderea vizuală a spațiului (cerul și pământul ca două planuri simultane) indică o sensibilitate ridicată la stimul vizual și simbolic, unde lumea exterioară este trăită ca o scenă vie, în continuă transformare.
Pătuțul apare ca simbol al cadrului de siguranță primară, un spațiu mic, definit, dar stabil. În contrast, impulsul de a depăși marginea lui reflectă o tendință naturală de explorare și extindere a limitelor experienței.
Această tensiune subtilă dintre protecție și necunoscut este esențială în dezvoltare și marchează începutul formării autonomiei psihologice: dorința de a trece de la observație la experiență.
Privit în ansamblu, visul descrie o conștiință aflată în stadiul inițial al descoperirii lumii, în care realitatea este trăită ca fascinație continuă, iar fiecare element vizual devine o poartă către explorare.
Consiliere în dezvoltare personală și terapie prin artă — Borundel Cosmin | Art therapy, mindfulness, expresivitate creativă și dezvoltare emoțională. Proiect personal.
Comentarii
Trimiteți un comentariu